Despre prietenie (5)

     Ideea e că aseară, cu ocazia unor mesaje primite/trimise mi-am amintit de un text mai vechi care-l aveam salvat prin calculator. Suna ceva de genul:

     „Cum să scrii o scrisoare de iubire cuiva care nu te iubeşte? Contrar credinţei larg răspândite printre muritori, iubirea nu e un sentiment unilateral. Ea nu are sens atunci când merge de la un om la altul, fără să se-ntoarcă la cel de la care a plecat. Iubirea are sens atunci când e o stare, când e un univers pe care-l împărtăşesc cei doi. Atunci când e un pod… Nu poate exista un pod care să lege un ţărm de… nimic.

     Podurile leagă două ţărmuri… Iubirea nu poate, nu trebuie, n-are sens să acopere abisul dintre două persoane doar într-o direcţie. Abisul n-are direcţii… Abisul e omniprezent, e o stare între doi oameni.

     Te iubesc. Cât de des folosim cuvintele astea. Ca şi când am spune: te am! Sau te văd. Ca şi când e un act de voinţă sau, dimpotrivă, un act reflex. Ca şi când doar asta ar conta, nu şi faptul că, în acelaşi timp, şi tu eşti iubit. E un act unilateral. EU te iubesc. Pe TINE.

     Impun deja o distanţă, creez bariere, sap abisuri, pun oamenii, în cazul acesta, pe noi doi, în vieţile lor. Separaţi şi totusi, în imaginaţia noastră, legaţi de sentimentele unilaterale pe care le nutrim. Fiecare pe ţărmul nostru, aruncând punţi către celălalt, rareori unite în bolta comună.
Te iubesc. Asta înseamnă că eşti. Înseamnă că exişti. Înseamnă că universul tău coexistă universului meu. Dacă tu nu mă iubesti, înseamnă că universul meu nu coexistă universului tău.

     Şi-atunci, cum pot eu să ştiu că exişti? Dacă eu nu exist, cum poţi tu exista?

     Iubirea noastră e umplutura golului din noi. Când spunem „Te iubesc”, mărturisim, de fapt, că am reuşit să ne umplem golul pe care-l resimţim toată viaţa, cu o stare, cu un sentiment. Când spunem „Te iubesc”, mărturisim că ne-am putut ridica deasupra golului, fie minţindu-ne, fie crezând. Ceea ce s-ar putea dovedi acelaşi lucru. Atunci când te iubesc, n-o fac pentru tine, n-o fac pentru speranţa punţii dintre noi. O fac pentru mine.
Îmi spun că te iubesc, o spun cu voce tare, pentru a-mi demonstra că sunt viu, că golul din mine nu m-a absorbit. Te iubesc pentru că astfel îmi demonstrez capacitatea de a simţi. E un pod între mine şi mine, peste golul din mine. E compromisul pe care-l fac cu mine, ca să nu abandonez. Ca să nu mă resemnez. E lupta mea cu golul. E lupta mea cu abisul dintre ţărmuri. Dintre ţărmurile mele. Cea mai buna dovadă e că, atunci când suntem iubiţi fără a iubi, la rândul nostru, golul din noi pulsează cu aceeaşi intensitate.

     Nu ne simţim eliberaţi de povara abisului doar pentru că cineva ne iubeşte. Asta se-ntamplă doar când iubim.

     Cum să-i spui unui om că îl iubeşti, dacă el nu simte acelaşi lucru pentru tine? E ca şi când, într-o noapte de iulie, ai striga către cerul spuzit cu stele, că-l iubesti! Ce bine că esti, ce păcat că n-ai nici un rost. Şi cerul nu se cutremură de indiferenţa lui.

     Dar tu ai, chiar şi numai pentru o secundă, senzaţia că, dacă te înalţi în vârful picioarelor, vei putea atinge un colţ de cer, vei putea să mângăi conturul unei stele. Îl iubeşti şi asta te face să uiţi că tu, pentru el, nu exişti.

     Oamenii îşi spun „Te iubesc”, ca şi când ar face un schimb. Eu îţi dau sentimentul meu, tu mi-l dai pe-al tău. Ne căptuşim golurile cu fâşii din sentimentele celuilalt ca să ne fie mai uşor când ne prăbuşim în ele. Habar n-avem că, de fapt, nu dăm nimic, nimănui. Poate doar nouă, dar noi ne aveam deja, nu? Aşa că nu ne putem da ceea ce deţinem. Ne dăm iluzia, ne dăm senzaţia de moale de pe fundul golului din noi, ne dăm sunetul aerului bătut de aripile noastre care ne salvează de la prăbuşire.

     De fapt, avem tăria de a le găsi în noi. Dar trebuie să iubim şi să fim iubiţi ca să ne putem imagina acest schimb. Trebuie să credem că am primit ceva, că am oferit ceva.

     Ce trist e să priveşti o floare şi să te-nfiori de frumuseţea ei. Ce trist e să te simţi mai bun, mai plin, mai aproape de adevăr, pentru că-ti pare atât de frumoasă o floare. Cât de trist e că tu nu exişti pentru ea. Aşa cum pentru ea, nu există nici frumuseţea ei din ochii tăi.

     Cât de trişti şi de singuri ne-am simţi dacă am fi mereu conştienţi de asta. Cât de abandonaţi cu noi înşine ne-am simţi. Cum, frumosul nu s-a născut pentru noi? Nu există pentru noi? Numai noi? Cu noi? Şi noi existăm doar dacă suntem capabili să ne recunoaştem frumosul din noi? Cum? Toate lucrurile din univers sunt doar pretextul ca noi să avem senzaţia că existăm? Sărmana floare. Ce tristă şi singură s-ar simţi dacă ar ştii că nu e decât un element cu care să-mi decorez singurătatea. Să mi-o fac suportabilă. Să-i folosesc frumuseţea ca să mă simt fericit cu mine e un act atât de egoist.

     Cât de fericită ar fi să ştie că e frumoasă şi că asta ajută la ceva. Ar fi, sau ar apasă-o responsabilitatea? Aşa… sunt doar eu cu mine, în singurătatea mea care se transformă, uneori, atunci când nu mă mai suport şi mă exilez, în singurătăţile noastre.

     Ce trist compromis facem cu viaţa. Cu noi. Ca să nu devenim una cu golul din noi, iubim. Ne prefacem că existăm. Am aruncat puntea peste hău şi am ajuns în partea cealaltă a noastră. Şi, acolo, ne oprim miraţi şi ne-ntrebam… ce rost a avut? Ce rost avem, singuri, chiar şi simţind, de partea cealaltă a abisului din noi?

     Ce să scrii într-o scrisoare despre iubire? Ce să scrii despre un sentiment care n-are sens decât pentru tine? Nimic nu poate fi pretext pentru destinatar de a simţi că există… Tu şi sentimentul tău, într-un echilibru fragil pe marginea universului, privind în întuneric. Şi? Te iubesc, deci exist. Dacă m-ai iubi, aş avea şi-un rost. Ce frumos ar fi ca oamenii să-şi spună: „Ne iubim!” Şi nu doar „– Te iubesc! – Şi eu!„.

     E frumoasă ideea de plural. Când cineva drag are probleme, iar tu îi spui „lasă că rezolvăm noi cumva”. Noi-ul ăsta parcă îi da putere. Nu se mai simte singur(ă), ştie că se poate bază pe tine, ştie că are o bază. Că are un zâmbet care să-i lumineze ziua. Un supererou care să o salveze. Un imbold să strângă din dinţi şi să tragă mai tare, să se ridice de la pământ ca să lupte şi să meargă mai departe. Decât o armată de amici falşi, mai bine un singur prieten adevărat, că vorba aia, „În vremuri bune, prietenii ne cunosc. În vremuri grele, noi îi cunoaştem pe ei”. Pentru că alături de tine, nici el nu mai e singur. Sunteţi un întreg. Şi câteodată (dacă nu întotdeauna), asta e tot ce-ţi trebuie în viaţă.

About Dutzu

Stelist, supererou, berbec. Vezi toate articolele lui Dutzu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: