Penalty-uri

     În fotbalul românesc există 4 mari momente care includ lovituri de la 11 metri. 2 sunt ale Naţionalei, 2 îi aparţin echipei-fanion a ţării, Steaua Bucureşti. Soarta a făcut însă, ca de fiecare dată, Naţionala să termine învinsă loviturile de departajare, în timp ce roş-albaştrii au ieşit întotdeauna învingători. Acest fapt face îndreptăţită afirmaţia că adevărata generaţie de aur a fost Steaua ’86, nu Naţionala ’94. Pentru că până la urmă, Lăcătuş, Duckadam şi ceilalţi au venit cu trofeul acasă de la Sevilla. Din SUA, băieţii s-au întors eroi, dar eroi căzuţi pe câmpul de luptă înaintea sfârşitului războiului.

     Pe lângă cele 4 momente menţionate mai sus, îmi permit să mai adaug şi o altă serie de penalty-uri în care a fost implicată Steaua, şi ca mai mereu, a ieşit victorioasă. Dar să încep cronologic:

7 mai 1986, stadion Ramon Sanchez Pizjuan – Sevilla

finala Cupei Campionilor Europeni, ediţia 1985-1986

CF Barcelona 0-0 Steaua Bucureşti, 0-2 după pen.

     Pe un stadion plin ochi cu suporteri spanioli veniţi ca la o fiestă, cu Regele Juan Carlos în tribună sigur că a venit să înmâneze trofeul celor de la Barça, Steaua face un excelent joc tactic gândit de Emerich Ienei şi ţine scorul egal până la loviturile de la 11 metri.

     Primul trage specialistul Stelei, Mihai Majearu, ratează. Îl copiază însă şi căpitanul catalanilor, Alesanco.

     Al doilea trage tunarul Stelei, Loţi Bölöni, ratează însă şi el. Duckadam îl salvează însă, apărând şutul tras de Pedrazza.

     Al treilea se duce rebelul Lăcătuş, care pe drum spre punctul cu var i-ar fi spus lui Balint „Să moară mă-sa, trag una de-i scot ochii! Ori la bal, ori la spital!„. Se apropie de minge, trage puternic, mingea muşcă transversala şi cade dincolo de linia porţii. 1-0 pentru Steaua şi presiunea e deja pe catalani. Al treilea executant al lor este Pichi Alonso. Trage tot în dreapta lui Duckadam, asemeni lui Alesanco şi Pedrazza, însă nici Ducka nu-şi schimbă colţul şi apără al treilea penalty consecutiv!

     Ultimul executant pentru Steaua e celălalt puşti din echipă, Gabi Balint. Găboajă trage plasat lângă bară, nici o şansă pentru Urruti. 2-0 şi Cupa e ca şi a noastră. Pentru Barcelona se îndreaptă deja resemnat de minge Marcos. Duckadam păşeşte ca un urs grizzly pe linia porţii. Marcos nu are curaj să-l privescă în ochi. Trage în stânga lui Duckadam, dar eroul de la Sevilla ghiceşte şi acum intenţia şi întră în Cartea Recordurilor cu 4 penalty-uri apărate consecutiv. Am câştigat Cupa cum striga şi Teoharie Coca Cosma, şi Steaua intra în galeria marilor echipe ale Europei…

25 iunie 1990, stadion Luigi Ferraris – Genova

optimile Coppa del Mondo Italia 1990

România 0-0 Irlanda, 4-5 după pen.

     Un meci în care naţionalei i-a lipsit enorm Lăcătuş, care strălucise în meciul cu URSS, marcând ambele goluri în poarta lui Dasaev şi în care irlandezii au jucat cum au ştiut şi au putut din totdeauna…

     La penalty-uri au tras şi-au marcat pe rând Gică Hagi, Sheedy, Dănuţ Lupu, Houghton, Iosif Rotariu, Townsend, Ionuţ Lupescu şi Tony Cascarino. 4-4 şi mai rămânea câte o lovitură pentru fiecare echipă. Din păcate Ienei nu mai are inspiraţia din ’86 şi îl alege pe Daniel Timofte să execute ultima lovitură. Acesta trage slab şi portarul Bonner apără. Apoi O’Leary îl lasă spectator pe Silviu Lung şi Irlanda merge mai departe…

6 iulie 1994, stadion Stanford – San Francisco

sferturile World Cup SUA 1994

România 2-2 Suedia, 4-5 după pen.

     Este meciul care reprezintă vârful Naţionalei, meciul în care ne-au despărţit câteva clipe de o semifinală de vis contra Braziliei lui Romario, Bebeto sau Dunga.

     Suedezii au deschis scorul în minutul 87 prin Thomas Brolin şi totul părea terminat. În minutul 89, Gică Hagi (dacă nu de la el, de la cine altcineva putea veni salvarea?!) execută o lovitură liberă de la 30 de metri, mingea ricoşează la Răducioiu şi atacantul nostru egalează.

     În prelungiri urmează o luptă surdă între două echipe sleite de puteri, dar tot Răducioiu găseşte o rezervă de energie şi înscrie în minutul 101. La câteva momente după gol, Schwarz primeşte al doilea cartonaş galben şi este eliminat. Ne mai despărţeau 18 minute de calificare. Dar cu doar 5 minute înainte, la o centrare înaltă, Prunea sare cu mâna mai puţin decât reuşeşte să sară Kennet Andersson cu capul şi meciul ajunge la penalty-uri. Cu amintirea Irlandei încă în minte, începe seria:

– Hakan Mild ratează, Florin Răducioiu marchează – 0-1;

– Kennet Andersson marchează, Gică Hagi la fel – 1-2;

– Thomas Brolin marchează, Ionuţ Lupescu la fel – 2-3;

– Ingesson marchează, Dan Petrescu trage slab şi Ravelli scoate – 3-3;

– Nilsson marchează, Ilie Dumitrescu la fel – 4-4;

– Henrik Larsson marchează, Miodrag Belodedici trage la fel ca Dan Petrecu, în stânga lui Ravelli, însă la fel de slab şi veteranul suedezilor scoate mingea şi ne scoate şi pe noi din competiţie…

24 februarie 2005, stadion Ghencea – Bucureşti

şaisprezecimile Cupei UEFA, ediţia 2004-2005

Steaua Bucureşti 2-0 Valencia CF, 6-3 după pen.

     Pe Templul Fotbalului Românesc venea după aproape 8 ani primăvara europeană. Ultima dată o adusese, bineînţeles tot Steaua. Oaspeţi erau spaniolii de la Valencia, deţinătoarea en-titre a Cupei UEFA şi a SuperCupei Europei, echipa desemnată de către UEFA Echipa Anului 2004 în Europa. Mai mult de atât, spaniolii veneau la adăpostul unui 2-0 pe Mestalla. Numai nebunii mai credeau în minuni. Pe teren cei mai nebuni 11 dintre ei. În tribunele stadionului, cel puţin 20.000 de nebuni. Acasă, în faţa televizoarelor alte câteva milioane.

     Meciul se joacă pe mocirla care devenise deja trademark de primăvara pe Ghencea, o mocirlă pe care eram aproape invincibili însă pe terenul propriu. Echipe ca AS Monaco cu Thuram, Petit, Djorkaeff, Scifo, Klinsmann şi Arsene Wenger antrenor (în 1993), Anderlecht şi Benfica (în 1994), Glasgow Rangers, Juventus Torino şi Borussia Dortmund (în 1995), FC Brugges şi Atletico Madrid (în 1996), PSG, Fenerbahce şi Aston Villa (în 1996-97), West Ham United (1999) sau Southampton şi Liverpool (în 2003) plecaseră fără să câştige.

     Revenind în februarie 2005, prima repriză o găseşte pe Steaua la cârma jocului, 2 ratări ale lui Andrei Cristea şi la pauză scorul rămâne neschimbat. Imediat după pauză urmează o pasă în adâncime, Diniţă face foarte bine şi nu se implică deoarece era în offside, Andrei Cristea ţâşneşte din spate, driblează un fundaş spaniol şi îl execută pe Palop. 1-0 şi nebunia cuprinde stadionul. Visul interzis începe să devină palpabil. Pe un teren din ce în ce mai greu, Steaua atacă în valuri, Opriţa probabil face meciul vieţii lui, Andrei Cristea la fel. De fapt toţi cei care au intrat pe teren, au făcut un meci extraordinar. Vine minutul 76 şi Mirel Rădoi dă o pasă genială în adâncime, Cristea sprintează, intră în careu, trage la colţul scurt şi goooooooooooool!!! Este 2-0, Steaua este egala Valenciei, echipa anului în Europa! Doar un minut mai târziu Valencia înscrie, însă golul este anulat pe motiv de offside.

     Restul reprizei secunde şi cele două reprize de prelungiri se derulează cu contraatacuri şi deoparte şi de-alta, ratări atât pentru Steaua cât şi pentru Valencia. Tabela de marcaj nu se mai modifică însă şi ajungem la penalty-uri. Ca un presentiment, suporterii scandează „Sevilla! Sevilla!„. În timp ce organizatorii aruncă var pentru a reface linia porţii şi punctul de la 11 metri, în pauză Emil Grădinescu şi Bogdan Cosmescu enumeră jucătorii Stelei pe care-i felicită, spunând că „mai important decât orice, Steaua ne-a făcut să ne redescoperim mândria„. Tot Steaua…

     Încep loviturile. Se bate la poarta din stânga, poarta de la Peluza Nord, de la Ultras, de la Nucleo, de la Triada…

– Mirel Rădoi, 1-0. Pablo Aimar 1-1.

– Dorinel Munteanu trage plasat, dar nu suficient de tare, dar Palop reuşeşte să apere. Mista face 1-2.

– Florin Lovin 2-2. Rufete 2-3.

– Gabi Boştină, execuţie superbă fără elan, la vinlcu 3-3. Ruben Baraja, unul dintre liderii lui Valencia ratează şi scorul rămâne 3-3 înainte de ultimele două lovituri.

– Nicolae Dică înscrie cu un şut precis pentru 4-3, iar pentru spanioli se aproprie Marco Di Vaio de balon. Khamutovski dansează pe linia porţii. Di Vaio face un pas, doi, şut şi peeeeeeeesteeeeeee. Steaua se califică în optimi!!! Delir în tribune, camerele de filmat nu mai reuşesc să ţină cadrul corect datorită vibraţiilor de la săriturile steliştilor.

     Cei doi comentatori abia se mai aud de vacarmul din Ghencea, dar cuvintele lor rămân salvate pe bandă: „Suntem martorii privilegiaţi ai unui moment unic pentru fotbalul românesc! Atât de rar avem parte de bucurii încât nu mai ştim să ne exteriorizăm! Este o victorie a spiritului, o victorie care ne redă demnitatea sportivă!”. Repet, tot Steaua!

 

     În afară de aceste mari 4 meciuri, mai trebuie să povestesc şi despre finala Cupei din 1999, pentru că este un alt meci special pentru mine şi pentru toţi Steliştii. Un meci din perioada când Cupa era un obiectiv obligatoriu, o competiţie de orgoliu şi de onoare, nu una de luzări, în care băgam rezervele ca să scăpăm mai repede de ea…

16 iunie 1999, stadion Naţional – Bucureşti

finala Cupei României, ediţia 1998-1999

Steaua Bucureşti 2-2 rrapid Bucureşti, 6-4 după pen.

     Ultima finală de Cupă jucată de militari. De asemeni, unul din ultimele meciurile ale lui Lăcă sub culorile roş-albastre (în următorul sezon mai juca doar 5 meciuri, fiind mai mult antrenor secund).

     Steaua deschide scorul în minutul 67 prin Cristi Ciocoiu, un atacant născut parcă să marcheze în poarta giuleşteană (povestea golului din 1998 din finalul sezonului în alt articol), după o fază extraordinară creată de Ionuţ Luţu, găsit perfect în careu de Lăcătuş. Steaua conduce însă doar 5 minute, deoarece la un şut de la distanţă al lui Jean Barbu mingea muşcă pământul şi Zoltan Ritli greşeşte copilăreşte, scorul devenind egal.

     Pe final de meci, Steaua forţează victoria, dar cei care înscriu sunt rrapidiştii pe un contraatac 2 contra 1, şi acelaşi Jean Barbu bagă mingea în poarta lui Ritli. Vine apoi minutul 93, şi ultima fază a meciului, iar Mucescu Sr. deja are sentiment de deja-vu! Când se credea cu sacii în căruţă, în drum spre „selectul” cartier de sub pod, Lăcătuş execută o lovitură liberă şi-i aşează mingea pe cap lui Miodrag Belodedici, revenit şi el în Ghencea pentru a-şi încheia cariera la clubul pe care l-a iubit întotdeauna. 2-2 şi cum în prelungiri nu se mai modifică tabela, meciul ajunge la lovituri de departajare.

     În momentele cele mai tensionate ale partidei, doar jucătorii unei echipe arată că au caracter şi marchează 4 din 4:

– Laurenţiu Roşu marchează pentru Steaua, la fel face şi Marius Şumudică pentru g(h)iuleşteni – 1-1;

– Damian Militaru marchează, Zeno Bundea ratează – 2-1;

– Eugen Trică marchează, Adrian Iensci marchează – 3-2;

– Eric Linkar marchează, iar marele (şi infectul) simbol subpodar, pancu trage prost şi îi face pe stelişti câştigători ai Cupei.

About Dutzu

Stelist, supererou, berbec. Vezi toate articolele lui Dutzu

One response to “Penalty-uri

  • O echipă mare | Shoturi de V33

    […] Un gol al lui Lato, un supergol al lui Chiricheş, intervenţiile lui Tătăruşanu la două lovituri de cap, bara lui Adi Popa, efortul imens al lui Chipciu, jocul precis al lui Filip (ce surpriză!), toate concentrate în 120 de minute ne-au dus la penalty-uri. Acolo unde noi câştigăm mereu! […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: