Monthly Archives: Iunie 2009

Punct.


     „O lungă experienţă de viaţă exterioară m-a învăţat cum că tot ce nu se spune, doare, şi tot ce nu se scrie nu poate fi uitat.”

                                                                                                   Ion D. Sîrbu

     Aşa o fi, dar în momentul ăsta nu mai am nici o tragere de inimă să mai scriu aici. Am nevoie să părăsesc lumea virtuală şi să-mi atârn costumul de super erou în cui. Ghetele de fotbal le-am agăţat de ceva timp deja. Nu mai am timp să fiu copil. Aşa că blogul intră în stand-by. Până când, nu ştiu. Poate va fi continuat sub titulatura „Graficianu’ Ubisoft”. Sau îl las aşa, cu 43 de postări, grupate în 5 categorii, la care am folosit 34 de etichete şi am primit 32 de comentarii de la cei 1856 de vizitatori avuţi până acum.

     Eventuala continuare va fi aici.

     Dar până atunci… up, up and away!

Anunțuri

Mi-e dor


       Mi-e dor de tine!

       Mi-e dor să tresar doar la auzul numelui tău!

       Mi-e dor să tremur când îţi rostesc numele!

       Mi-e dor să fi aşa cum erai tu, unică… de necomparat!

       Mi-e dor să mă mândresc şi să povestesc despre tine ore întregi!

       Mi-e dor să stau noaptea şi să revăd poze şi filmuleţe cu tine… deşi pe unele le-am memorat cadru cu cadru!

       Mi-e dor să te vad măcar o dată pe săptămână, fie că erai îmbrăcată în roşu, în albastru, în alb, în galben sau în verde!

       Mi-e dor de momentele în care ştiam că şi alţii te privesc şi te iubesc, dar dragostea lor nu se compara cu a mea!

       Mi-e dor de serile, de după-amiezele sau dimineţile din weekend-urile de Paşte în care nu contai decât tu şi îmi făceai viaţa mai frumoasă!

       Mi-e dor să aştept cu nerăbdare şi încredere serile în care te luptai cu o lume întreagă şi-mi făceai surprize şi-mi demonstrai că happy-end-urile nu există doar în filme.

       Mi-e dor de sentimentul acela ciudat, când secundele se scurg cu o altă măsură a timpului, când nu mai am stare, când mă uit la ceas din reflex aproape pavlovian pentru a calcula cât a mai rămas până îmi apari în faţa ochilor!

       Mi-e dor să merg ore şi kilometri întregi doar ca să petrecem 2 ore împreună.

       Mi-e dor să nu vreau să vină momentul despărţirii atunci când ne întâlneam!

       Mi-e dor de clipele în care mi-era dor de tine!

       Mi-e dor de vechea tu!

       Mi-e dor de


Ultima cetate


     Recunosc din capul locului că articolul nu-mi aparţine, l-am găsit aici, dar este pur şi simplu genial 🙂

„Orice lucru descompus în elemente simple pare penibil. Da, fotbalul este “o activitate în care 11 oameni fugăresc un obiect şi încearcă să-l introducă între doi stâlpi„. Dar aşa, şi cititul e “activitatea prin care un om urmăreşte de la stânga la dreapta şi de sus în jos un şir de semne„.
Fotbalul e un spectacol imprevizibil. Filmele de dragoste, în schimb, sunt toate la fel. El şi ea se întâlnesc, apoi intervine ceva care-i desparte, dar ei rezolvă criza şi rămân împreună. Nu tu un-doi-uri, nu tu gol din foarfecă, nu tu penalty în minutul 90.
Iar în planul emoţiilor afişate, se compară disperarea unui fotbalist care a pierdut o finală cu mutra de tâmpiţel romantic a lui Hugh Grant? Ori un contraatac din trei-patru pase cu insuportabila tărăgănare a acţiunii dintr-un film de dragoste?
Fotbalul reprezintă ultima cetate necucerită de imperiul feminin în veşnica expansiune. De fapt, de asta ne place aşa de mult, pentru că ele nu-l înţeleg. Din acest motiv fotbalul feminin este o formă de agresiune, în primul rând vizuală. Femei făcând gesturi de bărbat. Mai rămâne ca atunci când stau la zid să-şi ţină palmele în dreptul zonei pubiene, asta nu e doar inestetic, ci şi o cedare de teritoriu.
De aceea, vă rog, nu le mai explicaţi legea ofsaidului! Deşi sunt sanse mici să o înţeleagă, ele există. Iar dacă fotbalul va începe să le placă, vom ajunge cu spatele la acel zid care nu respectă niciodată distanţa regulamentară…”


Ultimul libero


Miodrag Belodedici este unul dintre cei mai eleganţi fotbalişti din fotbalul românesc şi nu numai. Cu un plasament extraordinar şi un fair-play ieşit din comun, a fost stâlpul defensivei celor mai mari echipe ale Estului (Steaua Bucureşti şi Steaua Roşie Belgrad) timp de 15 ani. A câştigat cele mai importante trofee din fotbal, este membru al „generaţiei de aur” atât al Naţionalei din 1994, cât şi al Stelei 1986. A mai jucat şi în Spania (Valencia şi Valladolid) şi în Mexic (Atlante CF), înainte de a se retrage de la vechea şi eterna dragoste, Steaua.

Ca palmares are 6 titluri şi 4 Cupe ale României cu Steaua, 2 titluri ale Iugoslaviei cu Steaua Roşie Belgrad şi 1 titlu în Mexic cu Atlante Ciudad de Mexico.

De asemenea este primul jucător din lume care a câştigat Cupa Campionilor Europeni cu 2 echipe diferite, cele 2 Stele ale Europei, în 1986 şi 1991, ambele la penalty-uri împotriva Barcelonei, respectiv lui Olympique Marseille. Cu Steaua Bucureşti a câştigat Supercupa Europei în 1987 şi a jucat finala Cupei Intercontinentale la Tokio, unde a şi marcat în poarta lui River Plate, dar golul a fost eronat anulat pe motiv de offside.

În 1989 a fugit din ţară în Iugoslavia, fiind numit trădător şi dezertor de către regimul comunist. În 1991 i-a fost ridicată condamnarea şi a revenit la echipa naţională, impunându-se imediat ca titular. Din păcate este unul din jucătorii care a ratat penalty în sfertul de finală de la Campionatul Mondial din 1994 contra Suediei. Cu toate astea, este în top 20 al selecţiilor sub tricolor.

După experienţa mexicană a revenit în ţară tot la Steaua, unde a redevenit liderul apărării şi al echipei, odată cu plecarea lui Lăcătuş la FC Naţional.

Alături de vechiul camarad din echipa de aur a fotbalului românesc a câştigat din nou Cupa României în 1999. Era minutul 90 şi rapidul conducea cu 2-1 după golurile lui Jean Barbu, pentru Steaua marcase Cristi Ciocoiu. La ultima fază a meciului, Lăcă centrează, Belo se înalţă peste toţi rapidiştii şi egalează. Apoi Steaua câştigă finala unde altundeva, dacă nu la penalty-uri?

Evoluţiile foarte bune îl readuc la Naţionala condusă de Emerich Ienei, fostul antrenor din 1986, cu care participă la Euro 2000 din Belgia şi Olanda, ajungând în sferturile de finală, unde suntem eliminaţi de Italia, care urma să devină vicecampioană europeană în acel an.

Îşi încheie apoi cariera câstigând în 2001 cel de-al şaselea titlu cu echipa sa de suflet.

Un fundaş şi un om deosebit, Belo este unul dintre cei mai titraţi fotbalişti români din toate timpurile. Odată cu retragerea sa, a disparut şi postul de libero de pe terenul de fotbal…


Doi în unul


Numai dacă sufletele noastre
S-ar ţine de mână,
Ar merge pe stradă la braţ,
Şi strada îngustă din lână
Ne-ar ghici norocul în zaţ….
Numai dacă sufletul tău
S-ar face mic în sufletul meu
Şi sufletul meu s-ar face mare
În sufletul tău
Numai dacă lumina ta
S-ar topi sub lumina mea,
Doar aşa palma mea s-ar topi sub lumina ta.
Numai dacă multe „dacă”
Şi din „dacă” doar al nostru
Chiar dacă nu-i vedem rostul,
Doar aşa două suflete-ar fi unul.

M.Ş.

–––––––––––––––––––––

Aşa cum ţi-am promis pentru Crăciun,
O mică poezie am să-ţi spun
Ca să-ţi răspund la al tău „Dacă”.
Sufletele noastre în acelaşi vas se-mbarcă
Plutind spre locuri de mult uitate,
Şi acolo, pe ţărmurile îndepărtate
Sufletul meu s-ar face mic în sufletul tău
Şi sufletul tău mare în sufletul meu
Şi împreună vom trece peste anotimpuri
Peste soare, ger, ploi şi vânturi
Legaţi tot timpul printr-un zâmbet
Ca şi aceste „două mâini, un singur suflet”