Alte visuri…

„Bineînţeles că mă veţi întreba ce fac acum. Marile mele bucurii rămân tot cele legate de gazon, de aer liber. Am fost fericit când Steaua m-a invitat la Tokyo… Am primit cu încântare invitaţia de a merge la Barcelona. Şi, ceea ce e mai important, am plecat cu avionul echipei… Fotbalul fiind viaţa mea – şi asta o pot spune cu tărie la numai 30 de ani -, totul se învârteşte în jurul fotbalului. Când suntem undeva sau când avem oaspeţi, femeile, mai ales, ar vrea ca discuţiile să alunece şi în alte zone. Dar asta durează 5-6 minute. Fotbalul îşi cere imediat drepturile…

La 30 de ani mi s-a propus, deci, să scriu o carte. Asta se întâmplă de cele mai multe ori cu cei care îşi încheie viaţa de muncă, viaţa activă. De fapt, asta e şi drama sportivului. Chiar dacă nu o încheie la 30 de ani, nu mai are prea mult până la schimbarea felului de muncă. O spun deschis, nu mă pot împăca uşor cu această lege care face dintr-o gimnastă o sportivă bătrână la 19 ani, iar dintr-o înotătoare – la nici atât…

În ultimii 3 ani am visat mereu că o să mă întorc pe gazon. Am sperat că medicii o să-mi facă o surpriză şi o să-mi spună: „Helmuth, ai stat destul. Acum totul e în regulă”. N-am îndrăznit să întreb. Ultima oară mi s-a spus că nu mai e cazul – asta s-a întâmplat la Tokyo. Dar eu nu am renunţat la ideea că voi reveni. Refuz să cred că mi s-ar putea întâmpla ceva rău…

Ştiţi de ce mă grăbesc acum cu finalul? Am o surpriză pentru dumneavostră. Chiar astăzi am primit propunerea de a reveni în poartă. O să am timp să mă gândesc. Deocamdată nu ştiu nimic. Poate că nici nu o să se realizeze.

Nu m-am consultat cu nici un medic. Mai ales acum, când încep să mă frigă tălpile de nerăbdare. Oricum, am să intru şi o să încerc să interpretez reacţiile celor cu care am să vin în contact. Am un mare plus de greutate, dar asta nu are importanţă. Luptătorii de clasice slăbesc până la 8-10 kg în 24 de ore. Şi asta la categoriile mici. Nu-i nici o problemă. Dar gândul că am să joc, fie şi cu probabilitate de 10%, mă îmbată. De fapt asta ar însemna să mă nasc a doua oară.

Am privit adânc în ochii lui Robert. Am încercat să-i descifrez gândurile. Am înregistrat un amestec de teamă şi de speranţă. Sunt convins că fiul meu ar fi cel mai fericit copil din lume dacă taică-su ar apărea pe teren. Sunt sigur că Robert s-ar ascunde în iarbă, în spatele plasei, sau şi-ar lua un mic aparat de fotografiat ca să aibă dreptul să stea în spatele porţii.

Uneori mi se pare că visez. Despre tot. Şi despre trecut, pentru că mai ieri, ceea ce a reuşit Steaua şi am reuşit – dacă îngăduiţi – şi eu, era cu putinţă doar în vis. Şi, mai ales despre viitor…  Da, aş vrea să joc fotbal. Cu orice risc. Aş vrea să ajung din nou în A, să cădem cu Victoria sau o altă echipă, să intru pe teren, să-i fac cu ochiul lui Niţu sau altuia, să-i spun: „Mă, Niţule, fii atent că ajungem la penalty-uri!” Şi Niţu o să râdă, şi n-o să creadă… Dar, după joc, o să vină spre mine şi o să-mi spună: „Mă Helmut, ai stat de pomană 3 ani pe tuşă… Le ai, cum le-ai avut şi la Sevilla”. O să spuneţi că aiurez… Nici pe departe. Visez să mai joc o dată la Steaua!

„Nu te îndepărta prea mult, Iovane, că vine peste noi Julio Alberto!”

Visez? Nu! De o mie de ori nu!!!

PS: La ora când corectez aceste rânduri, am şi apărat un penalty la Deva. Sunt în poarta Vagonului. Un alt vis începe să se înfiripe…

Arad-Bucureşti, iulie-august 1989″

Helmuth Duckadam – „O victorie aplaudată”

E ultimul capitol al cărţii.

Din păcate, n-a mai jucat pentru Steaua… A marcat şi el dintr-un penalty la o săptămână după Sevilla. Totul era însă înainte de anevrism. Helmuth rămâne însă pe viaţă un simbol al Stelei, un portar de „Cartea Recordurilor”!

About Dutzu

Stelist, supererou, berbec. Vezi toate articolele lui Dutzu

Comments are disabled.

%d blogeri au apreciat asta: